Motociclisti - cu ei ne-a fost umpluta ziua. Si nu pot spune ca a fost placut.

Nu am ceva cu ei de dragul de a ma lega de cineva „altfel”, insa oricat de tolerant sunt – iar Beagle-ii chiar sunt – acest fenomen ma depaseste. Sigur ca si aici ca in multe alte cazuri, minoritatea creeaza imaginea majoritatii. Sau mai bine spus, „sunetul” majoritatii. Pentru ca despre sunet este mai ales vorba, despre galagie, despre poluarea fonica la care motociclistii contribuie mult mai mult decat ar fi cazul intr-o aglomeratie urbana deja atat de incarcata cum este Bucurestiul.

Am spus ca ma despaseste fenomenul pentru ca oricat am incercat, nu mi-am gasit explicatie pentru manifestarile asa-zisilor bikeri de Bucuresti. Nu includ aici pe acei oameni care aleg doua roti motorizate pentru a-si croi drum mai facil prin traficul aglomerat. Nu vorbesc nici despre aceia care si-au facut o pofta cu motocicleta si trateaza fenomenul ca pe o pofta normala fara a aduce atingere celor dimprejur dincolo de ceea ce tine de interactia obisnuita a comunitatii urbane. Vorbesc despre aceia care cauta cu orice pret sa se faca auziti in intreg cartierul – si vazuti cand alearga pe bulevard pe roata din spate – sau care considera ca sunt numai ei in mediul urban si cabreaza motorul cu nici un alt scop decat ca sa-si arate ca pot. Ori zgomotul acesta ricoseaza de pe peretii blocurilor gri ale tuturor cartierelor bucurestene, intrand ca tavalugul in casele oamenilor, reverberand pana in cel mai ascuns coltisor si creand o stare de neliniste, de intruziune, de deranj dincolo de limitele normale ale unei comunitati.

Si vorbesc despre aceia care se intalnesc saptamanal la intrarea in parc – fenomen pe care cu atat mai mult nu il inteleg. Bikerii ca fenomen in lume au un fond de gandire si o logica de manifestare. Inteleg dorinta de eliberare, nevoia de libertate, placerea vitezei – pe toate le simt din plin cand imi flutura si mie urechile in vant cand alerg pe camp deschis la tara. Este o placere extraordinara, un sentiment ametitor pe care doresc sa-l prelungesc facandu-ma ca nu aud cand sunt strigat sa ma intorc. Ma simt unic, ma simt eu, ma simt fericit. Si cu atat mai fericit cand nu ma conformez comenzilor de intoarcere, pentru ca ma simt stapan pe mine si pe actiunile mele. Iar cand ma intorc la haita, nici o mustrare nu ma atinge, pentru ca aud in continuare vantul fluturandu-mi urechile si-mi simt fiecare muschi din corp cum zvanceste de bucurie. Inteleg deci parte din fenomen. Manifestarea de Bucuresti insa nu o inteleg – bikerii ar trebui sa se piarda pe drumuri nemarginite, sa traverseze America, sa alerge pe autobahnuri prelungi europene, dar in Romania nici nu pornesti bine si deja ai dat de-o groapa, caruta sau coada la semafor. Asa ca vantul care ar trebui sa-ti treaca pe la urechile non-conformiste e o adiere plapanda plina de praf si esapament, iar nemarginitele zari sunt blocurile gri si strambe ale capitalei.

Ori chiar si fara fondul non-conformismului eliberator si zarilor nemarginite, bikerul de Bucuresti tine sa se organizeze – manifestarile pentru protectia in trafic a celor pe motocicleta/motoreta/scooter au logica, insa le atrag si eu atentia ca inainte de a cere respectarea drepturilor lor ca grup, motociclistii ar trebui sa se asigure ca le respecta si ei (toti) pe ale celorlalte grupuri (pietoni, soferi, locuitori pur si simplu).

Organizarea tip blocare saptamanala a accesului in parc nu are insa logica. De ce au ales chiar accesul catre un loc de relaxare din centrul orasului? - nemarginitele zari nu se simt mai degraba in afara urbanului? Doar au pe ce se deplasa. Si macar de ar sta filozofand sau schimband povesti pe langa motoarele parcate – din nou spun, exact pe drumul de acces in parc pe care il blocheaza zgomotos, obligand carucioare de copii si triciclete sa o ia prin iarba sau prin norii de mizerie esapata. Dar nu stau, ci trebuie sa-si ilustreze forta motoarelor – ca doar de-aia s-au adunat – galagios si sufocant. Astfel ca prin aceste manifestari, ca grup, minoritatea bikerilor aspiranti de Bucuresti isi dovedeste lipsa de civilizatie – sunt politicos acum – si fondul subred pe care cauta sa-si construiasca identitatea „cool”. Pentru ca se spune ca gradul de civilizatie al unui grup se vede mai ales prin felul in care-i trateaza pe cei mai neajutorati – in cazul nostru, copiii obligati sa inhaleze gazele de esapament la intrarea in parc, bebelusii care tresar in carucioarele impinse de mame sau bunici puse in situatia de a cere voie sa serpuiasca printre motocicletele zbarnaitoare, persoanele in varsta care se sperie de aglomeratia galagioasa pe care nu o asteptau in plimbarea printre putinele locuri ramase verzi din cartier si care stau la rand sa capete acces in parc si – va spun eu – cateii care mai sa rupa lesa incercand sa scape cat mai repede de miros si zgomotul asurzitor.

Are rost sa ma intreb de ce oare fortele de ordine locale nu fac nimic pentru a bloca accesul motoarelor pe aleea de intrare in parc? Nu, pentru ca as intra intr-un alt subiect.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede .... zgomotos si intrusiv.

Case care plang – nu este o expresie care sa-mi apartina, ci este luata din initiativa unor tineri arhitecti. Si mi se pare tare potrivita. Potrivita acelor constructii care au radacini in strazile pe care au fost ridicate si definesc cartierul in care se afla, insa care sunt ori abandonate si lasate in paragina, ori uratite de cei in grija carora au ajuns. Lacrimile acestor case vin din doua surse: tristetea profunda a nepasarii si frustul mandriei ranite (de exemplu, de un PVC alb de termopan asezat in locul ramelor vechi de lemn aruncate cu o usurinta sfidatoare).

In cazul renovarilor barbare, sigur ca se poate spune ca ‘gusturile nu se discuta’ – insa nu este vorba deloc de gust, ci de atitudine. Asa cum nici de costuri nu este vorba. Ci de responsabilitate – ai castigat sau ai cumparat dreptul de a detine o astfel de constructie, ai si obligatii fata de ea, de strada, de cartier, de oameni, de comunitate, de … Bucuresti.

Si in modul de gestionare a constructiilor sau terenurilor proprietate personala, se pare ca bucurestenii aplica cugetarea „e al meu fac ce vreau cu el” – sora la fel de incrancenata cu „eu te-am facut, te omor cu mana mea”? Ori, o constructie odata ridicata, deja nu-i mai apartine 100% finantatorului, ci intra in comunitate – pentru ca e vecina cu alte constructii, pentru ca interactioneaza zi de zi cu oamenii ce trec pe langa ea, pentru ca devine parte a identitatii strazii pe care se afla si contribuie la definirea cartierului si a orasului. Cu atat mai mult drepturile asupra sa descresc pe masura ce este trecuta in proprietatea unora ce nici macar nu au construit-o – acestia au chiar mai multe obligatii fata de casa si de comunitate: trebuie sa o renoveze cu respect. Trebuie sa o conserve, trebuie sa o incadreze in spatiul in care exista.

Cat despre proprietatile abandonate, plang si eu alaturi de aceasta casa in fiecare zi de cand ma plimb prin dreptul ei.

Vlaga i-a disparut, iar glas nu mai are de mult. Casa aceasta a trecut inca dinainte cu mult ca eu sa o cunosc de acel prag al recuperarii. Cand ne plimbam si o vedem, Ea imi povesteste ca in urma cu vreo zece ani, prin curtea aceasta maginifica se aflau chiar niste porci. Atunci casa inca avea lacrimi, insa acum nu mai are nimic.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede .... nepasator fata de lacrimi.

Au aparut – panourile cu pungi de strans din urma noastra, a cateilor. Pungi am vazut in primele cateva zile, de atunci tot pe cele din buzunarul ei ne bazam.

Sunt aici doua chestiuni la care ma gandesc. Prima este aceea ca desi binevenit ca gest, deja din start initiativa se dovedeste doar atat: un gest. Fara fond.

Pentru ca nu sunt pungi intr-adevar, dar mai ales pentru ca, ma gandesc eu, acest gest ar fi trebuit sa fie o parte mica a unei initiative mai largi.

O initiativa cu gesturi ca - de exemplu - reglementarea situatiei cateilor fara stapan. Pentru ca dupa ei nu are cine sa stranga, ca sa nu spun si ca nu este normal ca acestia sa traiasca astfel (multi dintre cainii pe care eu i-am intalnit pe traseul meu chiar mi-au spus ca le este greu pe strazi). Un alt gest normal ar fi fost acela al instituirii unei reglementari generale de mentinere a curateniei orasului care sa il vizeze in egala masura pe trecatorul care arunca gunoi in strada si pe insotitorul de catel care nu mentine curatenia. Iar odata gandite, dezbatute la nivelul comunitatii si adoptate regulile, acestea ar trebui si implementate - nici in tari ca Germania sau Elvetia fara un sistem functional de penalizare a celor care nu respecta regulile comunitatii acestea nu sunt respectate de toata lumea.

A doua chestiune este o dilema personala. Desi recunosc ca nimeni nu este obligat sa suporte mizeria lasata in urma de noi cateii, exista si aici o serie de aspecte. Stiu ca mijlocul trotuarului si trotuarul in general sau oricare alta cale a oamenilor sau zona de relaxare si joaca nu sunt locuri in care sa fie lasata mizeria noastra. Insa se pare ca nimeni nu s-a gandit la faptul ca ce se vrea a se rezolva pe plan national cu eco-taxa pe pungile de plastic din comert, pe plan local se cam anuleaza cu pungile de plastic de strans in urma cateilor. Eu ma gandesc ca mizeria din spatele unui copac dosit intra in pamant la prima ploaie nu numai fara a afecta pamantul dar chiar imbogatindu-l (ma laud eu), in timp ce punga cu mizerie inauntru nu se topeste si in plus, pastreaza si mizeria acolo.

Totodata, nu stiu daca v-ati gandit, dar recipientele publice de gunoi (cele din strada, prinse de stalpi) in care ar ajunge pungile respective pline dupa folosire nu sunt din cele care pot fi golite prin rasturnare, ci, daca ati observat, angajatul de la salubritate trebuie sa introduca mana adanc in cosurile de gunoi si sa scoata toate mizeriile manual. Riscand deci sa rupa cu acest gest punga cu mizerie de catel. Chiar si eu spun "Beah"!

Dar tot am motiv de bucurie pentru ca iata, eu catel de Bucuresti, am ajuns la o dilema „vestica”: respectand comunitatea imediata si strangand mizeria din urma cateilor, oare nu se contribuie la un rau mai mare fata de comunitatea generala prin plasticul raspandit in mediul inconjurator?

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede.... importand forme prea des fara fond.

Pentru ca s-a stricat vremea, azi am acoperit parte din drum cu tramvaiul 45. La una din opriri, un barbat mai in varsta care a urcat a capatat locul unui barbat mai tanar, asezat langa prietena lui si care s-a ridicat surpinzator de normal si respectuos. Nu se cunosteau, dar au intrat in vorba si dupa ce au stabilit traseul celui in varsta, au cazut de acord asupra urmatoarei insemnari a calendarului religios, au ajuns si la „In strainatate ai fost? In Italia?” a intrebat cel in varsta.

„In Spania.” a venit raspunsul.

„Cum e? Misto?”

„E.”

„Eu am fost in Germania, Austria. Pana in Canada am ajuns, ca fiica-mea acolo e. Dar se munceste, nu gluma. Tu de ce te-ai intors?”

„Ea n-a vrut sa vina – si singur n-am putut sa stau.”

Cat de usor isi spun oameii povestea unor straini. Si cat de des in Bucuresti, aceste povesti implica strainatatea. Am vazut asta si la televizor – experiente ale unor romani plecati in strainatate povestite tuturor celor care le-ar asculta. Povestite mai cu dor, mai cu umor, mai cu suspine, mai cu dezamagire, mai cu mandrie. Povesti mai simple sau mai complicate.

Intre acesti povestitori, am auzit romani proveniti din zone indepartate din tara si care sunt recunoscatori strainatatii pentru ca acolo au avut sansa intalnirii. Romani pentru care succesul este reprezentat simplu de un loc bun de munca si un spatiu de locuit „decent, chiar daca este cu chirie”. Romani care in strainatate au pornit de la zero – profesional, social, personal. Romani care tinzand catre simplul unei vieti decente, au traversat momente colosale, au dormit pe strazi si au mancat pe unde au apucat daca au apucat – si au razbit pana la urma. Unii de rusine, altii din ambitie. Unii dezamagiti de atitudinea celor din strainatate, dar si mai dezamagiti de cei de aici. Iar altii pur si simplu pentru ca au inteles ca e nevoie sa sacrifice ca sa razbeasca. Romani carora strainatatea le-a aratat ca munca trebuie luata in serios si niciodata privita cu rusine. Romani care au luat un colt de Romania cu ei. Romani care asteapta ziua in care se vor intoarce „acasa” – dar legati de tara in care sunt prin munca, prin obiceiurile locului pe care pas cu pas si le-au asumat, dar mai ales prin copiii care li s-au nascut sau au crescut acolo si pentru care acasa nu este Romania. Romani care uitandu-se incoace au pierdut speranta intoarcerii. Romani care au fugit mancand pamantul si care refuza sa priveasca inapoi inspre incoace. Romani care si-au descoperit menirea in strainatate. Romani care si-au gasit fericirea in strainatate. Romani care si-au construit viata in strainatatea care le-a devenit simplu „acasa”. Romani cu sufletul in tara si viata in strainatate si care la un moment dat vor fi nevoiti sa ia decizia – acolo sau aici? Pentru ca aici-ul nu e cel visat, iar cu acolo au mai multe in comun decat vor sa-si recunoasca. Sau pentru ca acolo au invatat sa priveasca altfel aici-ul.

Romanii sunt o comunitate razletita pe toate continentele de nu mai poti pune laba la intamplare pe harta fara certitudinea ca in acel punct este macar un roman cu o poveste colosal de normala. Dar ceea ce este interesant este ca romanii se adapteaza oriunde ar fi si ceea ce ii caracterizeaza in strainatate este ca nu se izoleaza in comunitati etnice, ci mai degraba stiu sa se integreze.

Asta oare se intampla si in Bucuresti - comunitatea este abandonata in exercitiul adaptarii la conditii? In strainatate acesta este un mecanism functional pentru a razbi si a avea succes(ul unei vieti normale). Local insa, solutia nu este (doar) adaptarea.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede.... gata sa-si faca bagajele pentru a incerca si-n strainatate.

Am stranutat toata dimineata azi si am scapat abia cand Ea a inchis toate geamurile – deschise cand ne-am trezit in speranta intrarii unui strop de aer insorit, insa oricare urma de prospetime a fost inecata (in ritmul baraitor al motorului zgomotos) de gazul esapat cu hotarare timp de mai multe ore de masina celor de la interventii RATB. O flota de astfel de camioane deserveste diversele servicii "in folosul comunitatii" insa toate tusesc poluanti netaxati pe toate drumurile orasului. Cu nasul ingropat in patura, ma gandeam ca ele ar fi trebuit primele intre inverzite, taxate la rand cu vehiculele nou-inscrise sau avute si ele in vedere intr-un program rabla. Ca se incadreaza.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede....

„Ar fi un motiv sa ma intorc, sa mai plantez si eu o floare” mi-a citit Ea aseara dintr-un mesaj al unui prieten aflat departe de Bucuresti (eu faceam eforturi sustinute sa ma urc pe canapea si atentia mi-era indreptata in aceasta directie). Cateva minute mai tarziu, resemnat pe parchet la picioarele ei, m-am gandit insa ca nu trebuie sa fi trait in departari ca sa-ti dai seama ca mediul depinde de comunitate - de initiative, reactii si gesturi, individuale si comune.

In acesti trei ani de cand ma plimb prin cartier, am ajuns la concluzia ca atitudinea bucuresteanului este „sa rezolve altcineva”. Ii aud des pomeniti in acest context pe administrator (descris mereu drept hot), primar (descris ca in mod cert hot), parlament (don’t get me started) – ce au in comun acestia este ca toti au fost inscaunati prin vot democratic. Ori democratia e tare grea, pentru ca presupune initiativa si participare – in haita e mai usor, ca e traditionalista si conform obiceiurilor il urmam fara cracnire pe seful ajuns in acest post pe merit de experienta si putere de impunere. S-a catarat pe tine si nu-l poti da jos, l-ai recunoscut sef. Alesii democratiilor sunt reprezentanti si nu sefi - inscaunati prin participare, responsabilizati prin delegare, raspunzatori prin initiativa. Nu se catara pe tine (nu ar trebui), ci sunt recunoscuti lideri pe baza aptitudinilor si atitudinii. Sunt insa parte din comunitate, iar delegarea de responsabilitati si raspundere catre acestia nu presupune si absolvirea de ele pentru restul. Asta pe de o parte.

Pe de alta, i-as raspund prietenului de departe ca daca ar veni la Bucuresti sa planteze o floare, sunt 90% sanse ca a doua zi aceasta sa dispara. Pentru ca o cucoana de Bucuresti, grabita in drumul spre statia autobuzului 282, inarmata cu o sacosa special pregatita, va smulge cu un gest remarcabil de abil floarea cu radacini din pamant – iar cand i se va cere socoteala de catre vreun bucurestean consternat, aceasta se va schimonosi la fata lansand o tirada de beepuri si se va lega de cainele acestuia – de mine adica. Ori eu doar ma plimbam si admiram florile de partea cealalta a gardului. Ca erau frumoase.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede.... individualist.

Sunt nascut la Cluj, dar am fost adus la Bucuresti si aici am crescut. De trei ani, ma plimb prin cartier si curios ca toti Beagle-ii, imi bag nasul peste tot. Ma intereseaza totul dimprejur, adulmec aerul de cum ies, degust praful, ploaia si tot ce gasesc in drum, marchez copacii, mananc iarba, ocolesc stalpii iluminatului public pentru ca m-au curentat, culeg informatii despre toti cainii care mi-au traversat traseul si alerg sa-i prind din urma, miros oamenii si de cele mai multe ori ii identific ca prieteni. De cele mai multe ori.

De capatul celalalt al lesei este Ea. Care printre comenzi (nerespectate, recunosc) si mustrari, vorbeste cu mine. Imi arata, ma intreaba, se minuneaza sau bodogane de-a lungul traseului. Uitandu-se dupa mine, vede gunoiul si se minuneaza (inca) de cat de multe si diverse chestii lasa bucurestenii in drumul lor si al celorlalti. Incercand sa inainteze in ritmul meu printre masinile parcate, bodogane bucurestenii care blocheaza pietonala. Imi arata florile proaspat asezate in pamant, ca in zilele urmatoare sa ma intrebe de ce dispar pe rand, snop cu snop, cu radacini cu tot. In bodoganeala unor astfel de zile, intre variatele beepuri, aud mereu cuvantul comunitate.

In urma cu cateva zile, dupa o plimbare in care am fost amandoi udati de masinile care parca accelerau cand traversau baltile imense, a cautat in Dex Online – definitiile variau de la secul „Totalitate de persoane care traiesc in aceeasi localitate” la prea complexul pentru Bucuresti „Grup de oameni cu interese, credinte sau norme de viata comune”. "Interese?" mi-a zis in drum spre bucatarie (mie, recunosc, imi era gandul la mancare, ca ma uscasem deja). "Isi cunoaste bucuresteanul interesele? Reuseste oare sa treaca granita usii de la intrarea apartamentului in exercitiul acestei identificari? Si nu in ultimul rand, stie ca, daca le doreste aparate, ar trebui sa se alature cinstit si increzator grupului de bucuresteni/rezidenti de sector/vecini de bloc sau casa pentru a si le asigura. Si a-si crea astfel normele de viata comun acceptate." Ce pot spune este ca eu sunt caine de haita – noi traim, vanam, ne jucam in haita. Ori haita are reguli clare, pe care le acceptam tocmai pentru a continua sa traim, sa vanam, sa ne jucam.

Poate ca in cazul Bucurestiului, cea mai potrivita definitie a comunitatii ar fi calea de mijloc descoperita tot intre reperele Dex-ului: „Totalitatea celor care traiesc in acelasi loc si au aceleasi obiceiuri, aceleasi norme de viata”. Pentru ca nu implica si faptul ca acele obiceiuri si norme de viata ar fi (toate) pozitive. Dar, ca sa fiu sincer si optimist ca toti Beagle-ii, nici toate negative.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede.... ca un loc prin care oamenii sunt doar in trecere.