Case care plang – nu este o expresie care sa-mi apartina, ci este luata din initiativa unor tineri arhitecti. Si mi se pare tare potrivita. Potrivita acelor constructii care au radacini in strazile pe care au fost ridicate si definesc cartierul in care se afla, insa care sunt ori abandonate si lasate in paragina, ori uratite de cei in grija carora au ajuns. Lacrimile acestor case vin din doua surse: tristetea profunda a nepasarii si frustul mandriei ranite (de exemplu, de un PVC alb de termopan asezat in locul ramelor vechi de lemn aruncate cu o usurinta sfidatoare).
In cazul renovarilor barbare, sigur ca se poate spune ca ‘gusturile nu se discuta’ – insa nu este vorba deloc de gust, ci de atitudine. Asa cum nici de costuri nu este vorba. Ci de responsabilitate – ai castigat sau ai cumparat dreptul de a detine o astfel de constructie, ai si obligatii fata de ea, de strada, de cartier, de oameni, de comunitate, de … Bucuresti.
Si in modul de gestionare a constructiilor sau terenurilor proprietate personala, se pare ca bucurestenii aplica cugetarea „e al meu fac ce vreau cu el” – sora la fel de incrancenata cu „eu te-am facut, te omor cu mana mea”? Ori, o constructie odata ridicata, deja nu-i mai apartine 100% finantatorului, ci intra in comunitate – pentru ca e vecina cu alte constructii, pentru ca interactioneaza zi de zi cu oamenii ce trec pe langa ea, pentru ca devine parte a identitatii strazii pe care se afla si contribuie la definirea cartierului si a orasului. Cu atat mai mult drepturile asupra sa descresc pe masura ce este trecuta in proprietatea unora ce nici macar nu au construit-o – acestia au chiar mai multe obligatii fata de casa si de comunitate: trebuie sa o renoveze cu respect. Trebuie sa o conserve, trebuie sa o incadreze in spatiul in care exista.
Cat despre proprietatile abandonate, plang si eu alaturi de aceasta casa in fiecare zi de cand ma plimb prin dreptul ei. 
Vlaga i-a disparut, iar glas nu mai are de mult. Casa aceasta a trecut inca dinainte cu mult ca eu sa o cunosc de acel prag al recuperarii. Cand ne plimbam si o vedem, Ea imi povesteste ca in urma cu vreo zece ani, prin curtea aceasta maginifica se aflau chiar niste porci. Atunci casa inca avea lacrimi, insa acum nu mai are nimic.
De la nivelul meu, Bucurestiul se vede .... nepasator fata de lacrimi.
Era un film...Moscova nu crede în lacrimi. Bucurestiul crede în bani, si în mofturi.
RăspundețiȘtergereAceasta casa are o poveste trista. E pe Kiseleff si din nefericire se stinge nemeritat. Intr-o duminica ma plimbam cu prietena mea si cand am vazut in ce stare se afla am avut amandoi acelasi gand: sa o cumparam (chiar ne permiteam acest lux financiar)! Ne-am adresat unui domn care pazea in capatul strazii o alta vila. L-am intrebat ce stie de casa, a cui e si cum putem sa dam de cel care o detine. I-am spus si ca ne dorim sa o cumparam si sa o aducem la vechea stralucire. Domnul in cauza ne-a zis a cui e casa si ca sa ne luam gandul ca o sa o putem salva. Casa este de patrimoniu iar cel care o detine intentioneaza sa o demoleze dar, pentru a face asta, are nevoie ca ea sa ajunga la un anumit grad de deteriorare, asa ca... O LASA SA MOARA.
RăspundețiȘtergereNo comment :((