Pentru ca s-a stricat vremea, azi am acoperit parte din drum cu tramvaiul 45. La una din opriri, un barbat mai in varsta care a urcat a capatat locul unui barbat mai tanar, asezat langa prietena lui si care s-a ridicat surpinzator de normal si respectuos. Nu se cunosteau, dar au intrat in vorba si dupa ce au stabilit traseul celui in varsta, au cazut de acord asupra urmatoarei insemnari a calendarului religios, au ajuns si la „In strainatate ai fost? In Italia?” a intrebat cel in varsta.

„In Spania.” a venit raspunsul.

„Cum e? Misto?”

„E.”

„Eu am fost in Germania, Austria. Pana in Canada am ajuns, ca fiica-mea acolo e. Dar se munceste, nu gluma. Tu de ce te-ai intors?”

„Ea n-a vrut sa vina – si singur n-am putut sa stau.”

Cat de usor isi spun oameii povestea unor straini. Si cat de des in Bucuresti, aceste povesti implica strainatatea. Am vazut asta si la televizor – experiente ale unor romani plecati in strainatate povestite tuturor celor care le-ar asculta. Povestite mai cu dor, mai cu umor, mai cu suspine, mai cu dezamagire, mai cu mandrie. Povesti mai simple sau mai complicate.

Intre acesti povestitori, am auzit romani proveniti din zone indepartate din tara si care sunt recunoscatori strainatatii pentru ca acolo au avut sansa intalnirii. Romani pentru care succesul este reprezentat simplu de un loc bun de munca si un spatiu de locuit „decent, chiar daca este cu chirie”. Romani care in strainatate au pornit de la zero – profesional, social, personal. Romani care tinzand catre simplul unei vieti decente, au traversat momente colosale, au dormit pe strazi si au mancat pe unde au apucat daca au apucat – si au razbit pana la urma. Unii de rusine, altii din ambitie. Unii dezamagiti de atitudinea celor din strainatate, dar si mai dezamagiti de cei de aici. Iar altii pur si simplu pentru ca au inteles ca e nevoie sa sacrifice ca sa razbeasca. Romani carora strainatatea le-a aratat ca munca trebuie luata in serios si niciodata privita cu rusine. Romani care au luat un colt de Romania cu ei. Romani care asteapta ziua in care se vor intoarce „acasa” – dar legati de tara in care sunt prin munca, prin obiceiurile locului pe care pas cu pas si le-au asumat, dar mai ales prin copiii care li s-au nascut sau au crescut acolo si pentru care acasa nu este Romania. Romani care uitandu-se incoace au pierdut speranta intoarcerii. Romani care au fugit mancand pamantul si care refuza sa priveasca inapoi inspre incoace. Romani care si-au descoperit menirea in strainatate. Romani care si-au gasit fericirea in strainatate. Romani care si-au construit viata in strainatatea care le-a devenit simplu „acasa”. Romani cu sufletul in tara si viata in strainatate si care la un moment dat vor fi nevoiti sa ia decizia – acolo sau aici? Pentru ca aici-ul nu e cel visat, iar cu acolo au mai multe in comun decat vor sa-si recunoasca. Sau pentru ca acolo au invatat sa priveasca altfel aici-ul.

Romanii sunt o comunitate razletita pe toate continentele de nu mai poti pune laba la intamplare pe harta fara certitudinea ca in acel punct este macar un roman cu o poveste colosal de normala. Dar ceea ce este interesant este ca romanii se adapteaza oriunde ar fi si ceea ce ii caracterizeaza in strainatate este ca nu se izoleaza in comunitati etnice, ci mai degraba stiu sa se integreze.

Asta oare se intampla si in Bucuresti - comunitatea este abandonata in exercitiul adaptarii la conditii? In strainatate acesta este un mecanism functional pentru a razbi si a avea succes(ul unei vieti normale). Local insa, solutia nu este (doar) adaptarea.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede.... gata sa-si faca bagajele pentru a incerca si-n strainatate.