Motociclisti - cu ei ne-a fost umpluta ziua. Si nu pot spune ca a fost placut.

Nu am ceva cu ei de dragul de a ma lega de cineva „altfel”, insa oricat de tolerant sunt – iar Beagle-ii chiar sunt – acest fenomen ma depaseste. Sigur ca si aici ca in multe alte cazuri, minoritatea creeaza imaginea majoritatii. Sau mai bine spus, „sunetul” majoritatii. Pentru ca despre sunet este mai ales vorba, despre galagie, despre poluarea fonica la care motociclistii contribuie mult mai mult decat ar fi cazul intr-o aglomeratie urbana deja atat de incarcata cum este Bucurestiul.

Am spus ca ma despaseste fenomenul pentru ca oricat am incercat, nu mi-am gasit explicatie pentru manifestarile asa-zisilor bikeri de Bucuresti. Nu includ aici pe acei oameni care aleg doua roti motorizate pentru a-si croi drum mai facil prin traficul aglomerat. Nu vorbesc nici despre aceia care si-au facut o pofta cu motocicleta si trateaza fenomenul ca pe o pofta normala fara a aduce atingere celor dimprejur dincolo de ceea ce tine de interactia obisnuita a comunitatii urbane. Vorbesc despre aceia care cauta cu orice pret sa se faca auziti in intreg cartierul – si vazuti cand alearga pe bulevard pe roata din spate – sau care considera ca sunt numai ei in mediul urban si cabreaza motorul cu nici un alt scop decat ca sa-si arate ca pot. Ori zgomotul acesta ricoseaza de pe peretii blocurilor gri ale tuturor cartierelor bucurestene, intrand ca tavalugul in casele oamenilor, reverberand pana in cel mai ascuns coltisor si creand o stare de neliniste, de intruziune, de deranj dincolo de limitele normale ale unei comunitati.

Si vorbesc despre aceia care se intalnesc saptamanal la intrarea in parc – fenomen pe care cu atat mai mult nu il inteleg. Bikerii ca fenomen in lume au un fond de gandire si o logica de manifestare. Inteleg dorinta de eliberare, nevoia de libertate, placerea vitezei – pe toate le simt din plin cand imi flutura si mie urechile in vant cand alerg pe camp deschis la tara. Este o placere extraordinara, un sentiment ametitor pe care doresc sa-l prelungesc facandu-ma ca nu aud cand sunt strigat sa ma intorc. Ma simt unic, ma simt eu, ma simt fericit. Si cu atat mai fericit cand nu ma conformez comenzilor de intoarcere, pentru ca ma simt stapan pe mine si pe actiunile mele. Iar cand ma intorc la haita, nici o mustrare nu ma atinge, pentru ca aud in continuare vantul fluturandu-mi urechile si-mi simt fiecare muschi din corp cum zvanceste de bucurie. Inteleg deci parte din fenomen. Manifestarea de Bucuresti insa nu o inteleg – bikerii ar trebui sa se piarda pe drumuri nemarginite, sa traverseze America, sa alerge pe autobahnuri prelungi europene, dar in Romania nici nu pornesti bine si deja ai dat de-o groapa, caruta sau coada la semafor. Asa ca vantul care ar trebui sa-ti treaca pe la urechile non-conformiste e o adiere plapanda plina de praf si esapament, iar nemarginitele zari sunt blocurile gri si strambe ale capitalei.

Ori chiar si fara fondul non-conformismului eliberator si zarilor nemarginite, bikerul de Bucuresti tine sa se organizeze – manifestarile pentru protectia in trafic a celor pe motocicleta/motoreta/scooter au logica, insa le atrag si eu atentia ca inainte de a cere respectarea drepturilor lor ca grup, motociclistii ar trebui sa se asigure ca le respecta si ei (toti) pe ale celorlalte grupuri (pietoni, soferi, locuitori pur si simplu).

Organizarea tip blocare saptamanala a accesului in parc nu are insa logica. De ce au ales chiar accesul catre un loc de relaxare din centrul orasului? - nemarginitele zari nu se simt mai degraba in afara urbanului? Doar au pe ce se deplasa. Si macar de ar sta filozofand sau schimband povesti pe langa motoarele parcate – din nou spun, exact pe drumul de acces in parc pe care il blocheaza zgomotos, obligand carucioare de copii si triciclete sa o ia prin iarba sau prin norii de mizerie esapata. Dar nu stau, ci trebuie sa-si ilustreze forta motoarelor – ca doar de-aia s-au adunat – galagios si sufocant. Astfel ca prin aceste manifestari, ca grup, minoritatea bikerilor aspiranti de Bucuresti isi dovedeste lipsa de civilizatie – sunt politicos acum – si fondul subred pe care cauta sa-si construiasca identitatea „cool”. Pentru ca se spune ca gradul de civilizatie al unui grup se vede mai ales prin felul in care-i trateaza pe cei mai neajutorati – in cazul nostru, copiii obligati sa inhaleze gazele de esapament la intrarea in parc, bebelusii care tresar in carucioarele impinse de mame sau bunici puse in situatia de a cere voie sa serpuiasca printre motocicletele zbarnaitoare, persoanele in varsta care se sperie de aglomeratia galagioasa pe care nu o asteptau in plimbarea printre putinele locuri ramase verzi din cartier si care stau la rand sa capete acces in parc si – va spun eu – cateii care mai sa rupa lesa incercand sa scape cat mai repede de miros si zgomotul asurzitor.

Are rost sa ma intreb de ce oare fortele de ordine locale nu fac nimic pentru a bloca accesul motoarelor pe aleea de intrare in parc? Nu, pentru ca as intra intr-un alt subiect.

De la nivelul meu, Bucurestiul se vede .... zgomotos si intrusiv.